Numit deseori „marele secol”, secolul al XIX-lea pornea sângeros, cu pierderi mari, inclusiv duhovnicește, sub loviturile de început de război ale Satanei. La sfârșitul secolului al XVIII-lea influențele iluminismului fac ravagii chiar și în America, unde studenții în universități renunțau la credință și bisericile își pierdeau influența.

Evanghelicii erau izolați în câteva țări numai. Creștinătatea evanghelică era puternică într-adevăr în Marea Britanie și Scandinavia, Olanda și Elveția, și o parte a statelor germane. Dar nu exista deloc în Italia, Spania și Portugalia, și nici în restul Europei. În Statele Unite, pe coasta de est, erau numeroase biserici evanghelice, dar nu și în Mexic, America Centrală sau de Sud. În lumea musulmană ostilă, nimeni. Africa neagră era încă neexplorată, India avea o redusă comunitate creștină în sud, mai nimeni în China și restul Asiei, Australia era neocupată, iar Oceania bântuită de canibali. East India Company, cu influență în teritorii colonizate și cu orientare către profit, se împotrivea misionarilor.

Declinul în mărturia creștină era atât de grav, încât, în cuvintele istoricului creștin Kenneth Scott Latourette*, „se părea că creștinismul este un fenomen în declin, pe cale să fie eliminat din afacerile oamenilor”.

Acidul ateu Voltaire scrisese, atunci înainte de revoluția franceză, că peste o sută de ani Biblia va fi o carte demodată și uitată, care se va găsi numai în muzee.

Așa a început marele secol. Confesiunile evanghelice nu aveau școli duminicale, societăți biblice, misiuni, cu excepția moravienilor.

În disperare de cauză

În disperare de cauză, bisericile au început să se roage pentru o intervenție divină. Răspunsul a venit sub forma unor valuri de treziri spirituale, de-a lungul întregului secol și până la primul război mondial.

Curând după 1800, s-au înființat British and Foreign Bible Society – care avea să tipărească mai târziu și biblia tradusă de Dumitru Cornilescu*, – American Bible Society, Sunday School Union, American Board of Commissioners for Foreign Missions, și altele în SUA, Marea Britanie și alte țări în Occident.

Șase valuri de treziri evanghelice

Definitoriu pentru marele secol sunt așa-numitele „treziri evanghelice”. Acestea au fost întoarceri la Dumnezeu și la Hristosul Său, în masă, cu milioanele, într-o țară sau alta, răspândindu-se cu repeziciune pe fața pământului. Uneori pornind de la un om, alteori anonime, măturând zone întinse fără un punct de plecare anume. Trezirile au generat un mare număr de misionari, sute de mii, care au dus evanghelia celor care nu o auziseră niciodată, ajungându-se ca, pentru prima dată în istorie, pământul să fie acoperit cvasicomplet de cunoștința lui Hristos. Pe unii i-a costat viața. Într-un acerb contrast cu vremea noastră a apostaziei, universitățile marelui secol au fost invadate de evanghelie. Când era nevoie de misionari, dintre universitari s-au arătat cei mai mulți gata să plece. Acest articol, ca și următoarele două** din această serie, se ocupă cu elemente de istorie a trezirilor, atât cât să ne putem atinge scopul definit de la început (v. Secolul al XIX-lea (introducere)).

Primul a fost Carey

William Carey* a pledat cu cei de la cârma bisericilor baptiste din Northampton, Anglia, pentru datoria pe care cei credincioși o au să ducă evanghelia acolo unde nu fusese cunoscută. În 1792 a ținut celebra sa predică misionară, din care a rămas cunoscutul „Așteptați lucruri mari de la Dumnezeu; încercați să faceți lucruri mari pentru Dumnezeu”. La numai șase luni după aceea, s-a înființat Baptist Missionary Society. Înființarea Societății Misionare Baptiste este în general privită ca fiind începutul întreprinderii misionare protestante moderne. În retrospectivă, cizmarul din Northampton pare să fi fost primul evanghelist anglo-saxon, în Marea Britanie sau America. Și nu i-a îndemnat doar pe baptiști, ci pe toți creștinii, să recunoască responsabilitatea lor de a duce vestea bună oricărui om de pe pământ. El însuși a plecat în India unde a rămas până la moarte. Carey a tradus Biblia în mai multe limbi indiene. Mulți alții l-au urmat în misionariat. Creșterea rapidă a bisericii în India primei jumătăți a marelui secol nu s-a datorat eforturilor comunităților creștine indiene, ci misionarilor trimiși de țările din Occident.

America de Sud

America Latină a fost complet închisă oricărei evanghelizări timp de secole, cât timp Spania și Portugalia au stăpânit continentul. Apoi au venit mișcările de independență. Societatea Biblică din Anglia a trimis Biblii. Agentul lor, scoțianul James Thomson, a fost chiar făcut cetățean de onoare în Argentina și Chile. Este cunoscută trista istorie a lui Allen Gardiner, care a încercat, dar nu a reușit, să evanghelizeze triburi băștinașe în mai multe zone ale continentului. După ani, el și cei care îl însoțeau au murit de epuizare și inaniție. Dar jurnalul de călătorie al lui Allen Gardiner a fost publicat și a inspirat pe alții. Mulți anglicani evanghelici i-au luat locul, iar Societatea Misionară pentru America de Sud a fost înființată tot atunci.

O jumătate de secol mai târziu, de la astfel de mici începuturi s-a ajuns după renașterea din 1858 la vasta întreprindere misionară care a făcut din țări ca Brazilia zona cu cea mai rapidă creștere evanghelică din lume, pe atunci.

Fără egal în istorie

Spunea Latourette*: „Evanghelizările erau caracterizate de o vitalitate debordantă și de o îndrăzneală de neegalat în istoria creștină. Pentru prima dată, au fost elaborate în mod serios planuri pentru a aduce mesajul creștin tuturor oamenilor și pentru a face ca viața întregii omeniri să fie conformă cu principiile creștine.”

SUA

Perioada de până la 1842 a fost dominată de o renaștere continuă în Statele Unite, întreruptă doar de războiul din 1812.

În prima parte au fost afectate bisericile și colegiile din est, dar și adunările ad-hoc (așa numitele camp meetings) din vest, unde pionieratul era norma. Oamenii erau chemați la pocăință. Mișcarea aceasta a fost generală, fără un lider. Au avut loc treziri în bisericile din aproape toate confesiunile. În particular, despre anii 1830-31, contemporanul acelei vremi Lyman Beecher spunea că „aceasta a fost o mare lucrare a lui Dumnezeu și cea mai mare trezire creștină pe care a văzut-o vreodată lumea, într-un timp atât de scurt. Sute de mii s-au întors la Dumnezeu. Acest lucru este fără egal în istoria bisericii.”

Cea de-a doua parte l-a ridicat pe Charles Grandison Finney*, care a continuat să domine câmpul evanghelizării în America de Nord pe tot parcursul de mijloc al secolului al XIX-lea, la fel cum figura lui D. L. Moody* a dominat ultima treime a acestuia.

Adventiștii

Un fermier cinstit din New England, un baptist pe nume William Miller, al cărui zel l-a făcut liderul multora predicând o doctrină a celei de-a doua veniri a lui Hristos, a fixat data acestui eveniment la 21 martie 1843, bazat pe interpretări eronate. Miller a început o misiune ambițioasă de a avertiza populația americană de apropierea sfârșitului. În decurs de un deceniu a adunat sute de mii de adepți, oameni care încă mai erau membri ai diferitelor biserici. Dar cei care au ieșit în câmp deschis sau au urcat pe vârfurile dealurilor pentru a aștepta venirea Domnului în veșminte albe au fost dezamăgiți. Miller s-a dovedit un prooroc mincinos. Mulți își vânduseră bunurile. Apoi unii dintre ei au format o nouă confesiune, adventiștii de ziua a șaptea, în 1846, elaborând o nouă doctrină care să acopere fiascoul precedent. Ellen G. White, profetesa lor reputată, a fost respinsă de celelalte confesiuni evanghelice ca fiind eretică. Dar White a legiuit în bisericile adventiste misiuni medicale (ca o binefacere pentru toți oamenii) la nivel de excelență. Spitale adventiste s-au construit în mare număr, și așa și în ziua de azi, deși lucrurile s-au mai schimbat de atunci, pentru că și-au pierdut oarecum din caracterul filantropic, în condițiile în care spitalele sunt acum și o sursă importantă de venituri financiare. Adventiștii de ziua a șaptea au ajuns la o numeroasă comunitate mondială, un milion într-o sută de ani, inclusiv în România, unde sunt foarte numeroși. Totuși nici în ziua de azi nu sunt recunoscuți ca evanghelici, deși participă uneori la asociații creștine și propovăduiesc uneori prin alte biserici ca invitați.

Franța nu îngăduia evanghelizări

Cum era de așteptat, guvernele franceze post-revoluție nu îngăduiau misionari în colonii. În Indochina franceză, în țări precum Cambodia sau Laos, nu a pătruns practic nimeni.

Impact social

Spunea Wesley*, „creștinismul este social. A-l transforma într-o religie solitară înseamnă, într-adevăr, a-l distruge.”

Este clar că democrația nu a izvorât din Reformă imediat, deși ea datorează atât de mult efectelor indirecte a două mari doctrine ale Reformei: datoria legitimă a studiului scripturilor pentru fiecare, care a dus la libertate, și preoția tuturor credincioșilor, care a dus la egalitate.

În Europa, luteranii l-au urmat pe fondatorul lor în susținerea stăpânirilor; era firesc ca anglicanii să susțină monarhia și aristocrația; și era de înțeles pentru liderii prezbiterieni să acorde sprijin claselor de sus, deoarece John Calvin* avea o părere proastă despre oamenii de rând; considera că democrația este cea mai meschină formă de guvernare.

Evangheliștii itineranți americani au căutat să ajungă la toate clasele de oameni: educați și ignoranți, bogați și săraci, stăpâni și sclavi. Nu cunoșteau nicio distincție socială, căci toți erau considerați păcătoși în nevoie de un Mântuitor. Trezirile marelui secol au fost o mare forță nivelatoare.

S-a spus că democrația americană se bazează pe o aplicare a principiilor baptiste la politica seculară, dar că sistemul federal al Statelor Unite este împrumutat de la sistemul prezbiterian de delegare a puterilor. Un lucru este foarte sigur: baptiștii au fost cei care au fost pionierii libertății în America, cei care au susținut în mod consecvent principiile democratice. Ei și-au amintit că anglicanii, prezbiterienii sau romano-catolicii își luaseră rândul în șa în țara-mamă. Suferințele din trecut i-au făcut să vadă prea clar că stăpânirea era o cauză majoră a problemelor lor: așa că au luptat împotriva ei.

În Marea Britanie, baptiștii nu au fost niciodată suficient de puternici pentru a lupta eficient pentru democrație.

Astăzi, după invazie*, democrația însă apare ca o forță a răului. Cum a luat diavolul prilejul cu Legea, tot așa și cu democrația. Ce a mai rămas din înțelepciune, dacă votează fiecare după cum îl duce mintea (multă sau puțină)? Ba chiar, azi votează și femeile. Ce a mai rămas din credință la nivel social, dacă cei mai mulți votanți sunt necredincioși? Până la urmă, Calvin pare să fi avut dreptate: democrația este cea mai meschină formă de guvernare.

Unii au sugerat că clasele muncitoare au fost capturate de forțele Renașterii evanghelice. Dar să vedem... În Statele Unite, doar puțin mai mult de 10% dintre săraci erau membri de biserici evanghelice la mijlocul secolului, iar în Marea Britanie prezența lor la biserică era de 10% (același procent) în orașele industriale și în Londra. Hm... Ce-i drept însă, atât Statele Unite cât și Marea Britanie imperială erau țări bogate, procentual pătura de jos era mai puțin numeroasă decât în alte țări.

Deceniile care au urmat anului 1830 în viața americanilor au fost numite de către istorici „anii sentimentali”, pentru că a fost o perioadă în care faptele de bine au înflorit ca niciodată înainte. Aproape că nu exista o lucrare de binefacere căreia să-i lipsească o persoană dedicată, o societate sau o instituție dedicată, și toate direct îndatorate renașterii evanghelice. Au apărut societăți pentru promovarea educației, pentru reformă în închisori, pentru a opri prostituția, pentru a coloniza Africa cu sclavi eliberați, pentru a promova cauza păcii, servicii sociale și spirituale pentru marinarii aflați în port...

...ca să nu mai vorbim de multitudinea de societăți misionare pentru țară și pentru străinătate, de societăți biblice, asociații pentru școala duminicală, etc.

Un număr mare de școli, licee și colegii au fost fondate în Statele Unite ca urmare a trezirilor acelor ani. Toate marile universități americane au început ca instituții creștine, Biblia și rugăciunea înainte de orice, chiar dacă astăzi au căzut deplorabil de la menirea lor inițială.

În anul 1859, tânărul om de afaceri elvețian Henri Dunant l-a urmat pe Napoleon al III-lea în nordul Italiei, în speranța unor contracte de afaceri. Fără să vrea, s-a trezit spectator la sângeroasa bătălie de la Solferino. Henri Dunant provenea dintr-o familie evanghelică proeminentă și fusese deja activ în Asociația Creștină a Tinerilor din Geneva. Dunant a fost îngrozit de suferința răniților și a celor muribunzi pe câmpul de luptă. A ajutat cât a putut în zilele care au urmat, observând eforturile sincere, deși necalificate, ale localnicilor de a ușura suferința soldaților. Apoi a scris „A Memory of Solferino” și a publicat-o în 1862, trimițând-o oamenilor de stat și liderilor din întreaga Europă. Ca urmare, în 1864 a avut loc Convenția de la Geneva, iar din concluziile și deciziile acesteia a rezultat Crucea Roșie. Nu toți au fost dispuși să ajute; unii lideri militari s-au pronunțat împotriva intruziunii civililor pe câmpul de luptă; alții au argumentat că ajutorarea răniților în război era o treabă a guvernului. Dar a fost oferit suficient sprijin pentru a grăbi Crucea Roșie în misiunea sa, iar aceasta s-a răspândit rapid în toată lumea creștină, inclusiv România.

Crucea Roșie așadar, a început ca o organizație pur creștină – de unde și numele.

In anii 1877-1878, in timpul războiului de independentă, Crucea Roșie Română a intervenit cu personal sanitar, ambulanțe si trenuri sanitare in sprijinul trupelor de campanie. A înființat așezăminte spitalicești in București si in diferite orașe din țară. Pe frontul de la Rahova, voluntarii Crucii Roșii s-au luptat să limiteze ravagiile febrei tifoide. În primul război balcanic, din 1885, două ambulanțe ale Crucii Roșii au părăsit țara în drum spre zona conflagrației, asigurând asistența medicală unui număr de 625 de răniți, atât sârbi cât și bulgari. Formațiunile sanitare române dislocate în Serbia au avut în grijă 3 spitale, cu un total de 110 paturi. Efortul financiar al Crucii Roșii Române a fost uriaș. Priceperea și grija dovedite de doctorii români au fost apreciate in mod deosebit în ambele țări beligerante.

Dar dacă e vorba de impactul social al trezirilor secolului al XIX-lea, cârmuitorii acelor vremuri ar putea fi un exemplu frapant, mai ales în comparație cu cei ai zilei de azi. Regina Victoria, președinții americani, dar și cei doi prim-miniștri britanici care au dominat ultima treime a marelui secol, Salisbury și Gladstone, au fost creștini devotați. De-a lungul și de-a latul lumii creștine, situația era aceeași, inclusiv în Europa continentală. Lumea aceea ne-ar putea părea acum complet străină:

Și dacă asemenea diferențe la nivel de instituții (ale statului sau aiurea) ar putea părea secundare când e vorba de credința creștină, să recunoaștem totuși că societatea are efect asupra oamenilor, mai ales acum când fiecare trece prin școli, se uită la televizor, se duce pe internet, la spectacole, și când cu adevărat secundară a devenit – de fapt – familia și biserica. Cine hotărăște ce se învață în școli, și chiar în universități, cine hotărăște ce se dă la televizor, ce apare pe internet, ce se spune și se scrie în media? Puternicii zilei. Șansele celor tineri la credință erau atunci în secolul al XIX-lea infinit mai mari decât cele ale nenorocitei generații de tineri ai noștri cu mintea spălată. Era atunci infinit mai ușor să-ți convingi proprii copii să vină și ei la Isus, decât azi când unii din ei se uită la tine cu dispreț și cu privirea pierdută. Și dacă te iei cu mâinile de cap, până la urmă nu ți-a mai rămas nimic altceva decât să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.

Pe cât de diferită era societatea în secolul al XIX-lea, pe atât de uitate și necunoscute sunt valorile victoriene astăzi, mai ales pentru că este în întregime neplăcut pentru contemporanii corecți politic să discute așa ceva, lucruri care îi pun în inferioritate și le descalifică teoriile. De pildă, toată lumea își închipuie că în secolul al XIX-lea omenii se împușcau unii pe alții tot timpul, cum au văzut ei în filme. Oare așa să fie?

Virtuți victoriene

Istoricul Gertrude Himmelfarb* scrie obiectiv în această privință. Nu ficțiune, ca în filme. Iată doar câteva exemple din ce am putea numi valori victoriene comparate cu prezentul zilelor noastre din 1995, anul acelei scrieri, în continuare:

De ce au devenit valorile victoriene un subiect de discuție atât de intens? Răspunsul se află, în parte, în statistici. Thomas Carlyle le-a reproșat odată compatrioților săi că sunt obsedați de cifre – despre salarii și prețuri, costul alimentelor și nivelul de trai. Chestiunea mai importantă, a insistat el, era starea și dispoziția oamenilor: credințele și sentimentele lor, simțul binelui și al răului, atitudinile și obiceiurile care îi vor predispune fie la o liniște sănătoasă, frugalitate și prosperitate, fie la o agitație acră, nesăbuință, nepăsare, și ruină treptată.

De fapt, victorienii aveau cifre și în legătură cu aceste chestiuni – despre crimă, beție, sărăcie, vagabondaj, analfabetism, ilegitimitate; „statistici morale”, așa le numeau ei. Este instructiv – și neliniștitor – să comparăm statisticile lor morale cu ale noastre.
În Anglia victoriană, rata de ilegitimitate – proporția nașterilor ilegitime în raport cu numărul total de nașteri – a scăzut de la 7% în 1845 la mai puțin de 4% până la sfârșitul secolului. În estul Londrei, cea mai săracă zonă a orașului, era mai mică de atât: 4,5 la sută la mijlocul secolului și 3 la sută la sfârșitul secolului. Proporția a continuat să se situeze în jurul valorii de 5 procente până la mijlocul secolului al XX-lea. În 1960 a început să crească, ajungând la 12% în 1980 și la 32% la sfârșitul anului 1992. În Statele Unite, cifrele sunt aproape identice.

Sau să luăm o altă „statistică morală”: infracțiunile și criminalitatea. În Anglia, între 1857 și 1901, rata infracțiunilor incriminabile (infracțiuni grave, fără a include agresiunea simplă, beția sau vagabondajul) a scăzut cu aproape 50 la sută. Cifrele absolute sunt și mai grafice: în timp ce populația a crescut de la 19 milioane la 33 de milioane, numărul infracțiunilor grave a scăzut de la 92.000 la 81.000. Declinul (conform statisticilor anterioare) a început de fapt la mijlocul sau la sfârșitul anilor 1840, cam în același timp cu declinul ilegitimității.

Rata scăzută a criminalității a persistat până la jumătatea anilor 1920, când a început să crească și a continuat să o facă în anii războiului al doilea, stabilizându-se sau scăzând ușor la începutul anilor 1950. O creștere dramatică a început la mijlocul anilor '50, crescând de peste cinci ori până în 1981. Apoi, în 1991, rata era de zece ori mai mare decât în 1955 și de patruzeci de ori mai mare decât în 1901. (În 1955, antropologul Geoffrey Gorer a remarcat gradul extraordinar de civilizație manifestat în Anglia, unde „mulțimile de spectatori la fotbal sunt la fel de ordonate ca și întâlnirile bisericești”, atunci în 1955. În câțiva ani, aceste meciuri au devenit notorii ca fiind scena haosului și a revoltelor.)

În Statele Unite, statisticile locale sugerează că, la fel ca în Anglia, scăderea criminalității a început în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și a continuat până la începutul secolului al XX-lea. O creștere rapidă a început în 1960, rata dublându-se în decursul deceniului și triplându-se până în 1980. Omuciderea este acum principala cauză de deces în rândul tinerilor de culoare. Criminologii au inventat termenul „criminogen” pentru a descrie o comunitate în care „forțele sociale care creează infractori prădători sunt mult mai numeroase și covârșitor mai puternice decât forțele sociale care creează cetățeni virtuoși”.

Sociologul englez Christie Davies a descris un „model de devianță în formă de curbă în U”, care se aplică atât Marii Britanii, cât și Statelor Unite. Curba arată scăderea criminalității, a violenței, a ilegitimității și a alcoolismului în ultima jumătate a secolului al XIX-lea, atingând un minim la începutul secolului al XX-lea și o creștere bruscă în ultima parte a acestui secol.

Dar, așa cum ne-ar fi reamintit Carlyle, statisticile, chiar și cele morale, nu spun întreaga poveste. În eseul său, „Defining Deviancy Down”, senatorul Moynihan descrie curba descendentă a ideii de devianță. Ceea ce era considerat cândva un comportament deviant nu mai este considerat astfel; ceea ce era considerat cândva anormal a fost normalizat. Pe măsură ce devianța este definită în sens descendent, pragul de devianță crește: un comportament odată stigmatizat ca fiind deviant este acum tolerat și chiar recomandat. Divorțul și ilegitimitatea, considerate cândva ca fiind semnul destrămării familiei, sunt acum privite mai binevoitor, mamele divorțate și necăsătorite fiind grupate în categoria „familii monoparentale”. Iar crimele violente au devenit atât de endemice încât aproape că ne-am obișnuit cu ele. Masacrul de Sfântul Valentin din Chicago din 1929, când patru gangsteri au ucis alți șapte gangsteri, a șocat națiunea și a devenit legendar; dar acum în Los Angeles, subliniază James Q. Wilson, tot atâtea persoane sunt ucise în fiecare weekend. (În Anglia, Jack Spintecătorul a fost senzația secolului. Astăzi, crimele în serie sunt atât de obișnuite că fac parte din realitatea cotidiană.)

Cam atât despre impactul social al trezirilor. Vom continua în articolul următor cu cea mai mare trezire creștină din istorie.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Începem cu un psalm controversat, reproducându-l în întregime, astfel ca cititorul să-și poată face o părere a lui însuși. Citiți-l cu atenție:

„Dumnezeu” în versetul 1 este Tatăl, iar „Eu” în versetul 6 este Hristos. Pare a fi cea mai probabilă dintre accepțiuni. În versetul 1, Dumnezeu judecă. Unde? În adunarea lui Dumnezeu, în mijlocul dumnezeilor. Până aici, toate bune, dar cum adică „în mijlocul dumnezeilor”? Nu este credința noastră monoteistă? Ba este, căci avem un singur† Dumnezeu, Tatăl. Dar iată că pe cei din adunarea lui Dumnezeu, scriptura îi numește „dumnezei”, și degeaba ne-am încăpățâna noi într-un stereotip, că ce e scris e scris, și nu poate fi altfel decât adevărat. Mai bine să căutăm să pricepem, pentru că orice cuvânt din gura lui Dumnezeu este adevărat. Și vom face aceasta acum.

Despre aceia din adunare, ni se spune că sunt fii ai Celui Prea Înalt (versetul 6). Așadar, pe de o parte, fiii lui Dumnezeu sunt dumnezei, lucru mai ușor de înțeles: și fiul unui nobil este nobil. Atunci adunarea în care Dumnezeu mustră, și chiar amenință pe unii (versetul 7), este adunarea dumnezeilor (versetul 1). Noi nu suntem obișnuiți cu astfel de vorbire, dar ce e scris e lucru sfânt și adevărat.

Pe de altă parte totuși, aici în psalm pare a fi vorba de oameni, și anume de unii care au putere pe pământ. Când se întâmplă toate acestea? În împărăția celor o mie† de ani? Sau poate pe vremea pământului cel nou†, care va veni după ce acesta de acum, și tot universul, vor arde? Și dacă ar fi aceia din psalm mai mult decât oameni, s-ar potrivi mai bine cu expresia „veți muri ca niște oameni”. Aș îndrăzni să spun că pământul cel nou este cea mai plauzibilă alternativă.

Faptul că unii care sunt numiți „dumnezei” sunt amenințați cu moartea este edificator pentru puterea lui Dumnezeu, care este fără margini, desăvârșită. Comparați cu vorbirea fără frâu a unora, chiar teologi, care spun că Dumnezeu nu poate șterge pe nimeni din carte.

Cine să fie cel care spune „Eu am zis”? Hristos? da... Ce știm sigur, și fără dubiu, este că unora li se spune „sunteți dumnezei”, lucru care pare a fi de neînțeles în credința noastră. Și dacă pare a fi de neînțeles, noi am înțeles totuși pe deplin acum (vom vedea mai jos), pentru că Domnul însuși, cel care spune „Eu am zis” în psalm, în vorbele† Lui însuși de mai târziu, în evanghelii, ne-a lămurit: „sunteți dumnezei” se referă la „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”!

Cum așa? Omul nu poate fi dumnezeu!

Vorba lui Petru, Doamne pleacă de la mine căci sunt un om păcătos. E prea mult pentru urechile noastre? Dar ce e scris e scris și nu poate fi luat cu ușurință. Așadar, scriptura spune despre unii, oameni, că sunt dumnezei. Ce poate să însemne aceasta? Exact așa cum scrie – sunt chiar vorbele Domnului, și cine ar putea avea autoritate mai mare? Iată:

Acestea sunt deci vorbele Domnului cu privire la cei cărora li se spune că sunt dumnezei. Și toate au pornit de la acuzația iudeilor că „Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (versetul 33).

Dar Isus spusese doar că e Fiul lui Dumnezeu, deși nu neagă acuzația. Din contră, o întărește într-un mod surprinzător: nu doar El, ci toți „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei.

Ca să putem ajunge să înțelegem afirmația aceasta a Domnului (dumnezeirea unora dintre oameni), este absolut necesar să lămurim întâi două concepte creștine fundamentale:

  • Dumnezeirea lui Isus Hristos
  • Dumnezeu este unul singur: Tatăl

Acestea sunt contradictorii, nu? Nu. Dar mai îngăduiți-ne, și vom vedea mai clar.

Întâi însă, cum se face că Isus era acuzat că se face Dumnezeu, când El spusese doar că e Fiul? Pentru cei de atunci, nu era nevoie de explicații. Dar pentru contemporanii noștri, e mai greu de înțeles. De aceea și Biblia e mai greu de înțeles, pentru că valorile s-au răsturnat în societate acum în vremea din urmă.

Iudeii însă știau că fiul este ca tatăl, în ascultare, după lege, de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu. Lucru pe care Isus nu l-a respins, ci l-a întărit. Și mai știau iudeii ceva: că ascultarea unui fiu față de tatăl său se cuvine să fie deplină, lucru care în ziua de azi lipsește din conștiința publică. Un fiu nu poate fi ca tatăl său decât dacă ascultarea îi este deplină. Cei educați astăzi se cred altfel, au drepturi, mai degrabă să asculte părinții de ei. Dar atunci lucrul acesta era de la sine înțeles, după lege, iar Isus îl confirmă până la capăt; de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu:

Citiți acestea astăzi unuia din fiii cei tineri ai oamenilor, să vedeți ce cuvinte batjocoritoare îi ies din gură. Pentru că societatea e schimonosită în urâțenia corectitudinii politice: copilul e deștept, bătrânul e prost. Și oamenii se duc toți, ca o turmă* fără minte, în locuința morților†.

Cât despre Isus Domnul nostru, ați văzut cum ascultă de Tatăl? „...tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”, „...lucrurile pe care le spun, le spun așa cum Mi le-a spus Tatăl.” Până acolo că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Am putea oare și noi să ascultăm de Dumnezeu Tatăl nostru ceresc așa? Sau pare cuiva că ascultarea aceasta e prea de tot? Vom reveni asupra acestui punct mai jos. Cât despre tatăl nostru pământesc, ce să mai vorbim... Știe bine fiecare cât ascultă.

Am văzut deci, până aici, că Isus se cheamă Fiul lui Dumnezeu, iar la acuzația că se face deopotrivă cu Dumnezeu răspunde în termeni de neînchipuit: sunt dumnezei toți aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult El însuși. Acesta a fost răspunsul pe care Isus l-a dat iudeilor, atât cât era de spus unora cu intenții ca ale lor. Fără mai multe detalii. Și totuși, Isus Hristos niciodată n-a vrut, și n-a spus, că este „deopotrivă” Dumnezeului Cel Mare (vezi mai jos). Din contră, vom vedea cum Fiul se supune Tatălui.

Este important să înțelegem toate acestea strict în cuvintele și semantica scripturilor, și vom încerca așa în continuare, dat fiind că astfel de lucruri țin de dumnezeire și sunt imposibile minții omenești. Orice extrapolare de natură omenească poate fi cu ușurință nocivă.

Când s-a îngâmfat inima Satanei

Spunea Domnul către Satana, întruchipat prin împăratul Tirului: „Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie... ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta... prin mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ți-ai spurcat locașurile...”† Când s-a îngâmfat inima Satanei, acesta a spus: „Eu sunt Dumnezeu, și șed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu.”†

Orice om așadar, care îndrăznește să se cheme dumnezeu, hulește. De aceea spuneau iudeii că Isus hulește (versetul 33). Dar mai spuneau acest lucru și pentru un alt motiv: pentru că le lipsea Duhul care dă lumina adevărului. Despre Duhul Sfânt este scris că se mai numește și Duhul Adevărului†. Fără Duhul, omul cu ușurință se cufundă în neadevăr ca într-o mocirlă.

Dacă iudeii L-au acuzat de hulă (v. Hula), Isus le răspunde, cu autoritate, că El nu hulește (versetul 35 și 36), ci spune adevărul. Dar dacă e vorba de hulă, știm că Domnul a fost acuzat de hulă de multe ori. Când a fost acuzat de duh necurat†, atunci să știe toți aceia care Îl acuză că ei hulesc, și nu numai, ci hulesc pe Duhul Sfânt, lucru care nu se va ierta niciodată.

Este o contradicție flagrantă între ce pricep iudeii (neregenerați) din cele sfinte și adevărul sfințeniei care vine prin har. Pe cât de grave erau acuzațiile lor, pe atât de înspăimântător s-a dovedit a fi ce făceau: huleau ei înșiși, și nu oricum, ci huleau pe Duhul Adevărului, lucru care nu† se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Citiți explicațiile din articolul menționat.

Le e teamă

Așadar, iată de ce nu spune nimeni că „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei: le e teamă. Nu s-ar găsi atâtea alte subiecte în Biblie? De ce și-ar risca gâtul în așa ceva? Și totuși, dacă vine de la Domnul e lucru sfânt. Și dacă e sfânt, e pentru sfinți, să-l înțeleagă. Și să crească, nu să rămână infantili, adică să nu poată mânca decât lapte†. Știe mai bine Domnul de ce, mai bine decât niște oameni firești.

În rezumat

Știm, și este prea evident să nu știm, că „sunteți dumnezei” este o profeție. Cei cărora le-a vorbit Cuvântul sunt oameni, negreșit, dar sunt dumnezei, profetic. O „dumnezeire” pe care o înțelegem ca făcând parte din familia lui Dumnezeu. Și încă, fratele nostru mai mare între fiii lui Dumnezeu, primul născut, Hristos, este pentru noi Dumnezeul nostru de asemenea, pentru că este Fiul lui Dumnezeu și pentru că Tatăl I-a dat toată puterea† – de data aceasta nu profetic, ci factual. Dar mai ales pentru că așa este scris (vom vedea mai jos), ceea ce este mai presus decât orice. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, chiar și El se va supune Tatălui, la urmă. Așadar Isus se supune Tatălui, și noi Lui. Și deci Tatălui. Rămâne atunci un singur Dumnezeu: Tatăl. El are fiii Lui, care nici nu pot fi altceva decât dumnezei, și nici nu pot fi numiți altfel, pentru că sunt din El. Și ce vor stăpâni ei, știe Tatăl câte cetăți† va da fiecăruia. Dacă a făcut Domnul universul acesta, așa poate face alte milioane de universuri tot El. Acesta ar fi, pe scurt, rezumatul a ceea ce urmează mai jos.

Iar dacă viitorul acesta este mai puțin accesibil imaginației omului, ne putem întoarce la bătrânii bisericii care au hotărât o dată pentru totdeauna că trinitatea Tată-Fiu-Duh este pentru noi Dumnezeul nostru. Și scripturile ne spun la fel: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!” Un concept care s-a dovedit sănătos de-a lungul timpului și a ferit Biserica de erezii. Acum înțelegem mai bine „Eu și Tatăl una suntem”.

Cât despre speculații de felul „mai mulți dumnezei”, monoteism sau politeism, n-ar fi greu de lămurit lucrurile. De pildă, aici pe pământ un nobil este numit „domnul meu” de supușii lui. Nobilul acesta, dacă are un fiu, se va spune despre fiul că e și el nobil. Iar dacă un supus se adresează fiului, îi va spune „domnul meu”, știind însă bine că peste ducatul acela este un singur domn.

Universul a fost făcut prin Hristos și pentru Hristos

Fiind El întâiul† născut al Tatălui, Hristosul a primit „cetățile” cele mari ale acestui univers (interesant de observat, cu acest prilej, implicațiile cosmologice ale pildei† polilor, precum și potența Cuvântului sfânt în cele ce nu pot fi accesibile omului). Iată:

„Să facem”, la plural, „după chipul Nostru”, la plural, „după asemănarea Noastră”, la plural. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Și nu numai prin El, dar și pentru El: „Toate au fost făcute prin El și pentru El.”

Isus Hristos a primit, pentru El, universul acesta. Ce vor primi și alți fii ai Celui Atotputernic, vom ști mai târziu.

Despre dumnezeirea lui Isus Hristos

Când Toma a spus „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, Isus a primit vorbele acestea. Da, Hristos este Dumnezeu. Iată cuvintele, de o frumusețe care taie respirația, scrise de Pavel:

Vedeți? „N-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Dar orice genunchi se va pleca Lui, în cer și pe pământ. Mai mult,

Este scris deci, cu autoritate: „a pus totul sub picioarele Lui”, și „chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile”. Tatăl așadar I-a dat toată puterea. Și la urmă, chiar și Fiul se va supune singurului Dumnezeu: Tatăl.

Acest Pavel, care scrie aici, nu a primit evanghelia de la oameni†; ci a fost răpit† în ceruri, unde a văzut și auzit lucruri care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească. Și chiar așa, cum ar fi putut un om să scrie astfel de lucruri?

  • Când Zaharia descria venirea lui Isus la sfârșitul vremurilor, a spus așa:

Cine este Isus, cel care vine? Este „Domnul, Dumnezeul meu”. Este „Dumnezeul meu”.

  • Apostolul Pavel scria:

  • În chiar cuvintele Tatălui ceresc, adresate Hristosului Său, este scris:

Iar Noul Testament confirmă:

Dumnezeu Tatăl spune „Dumnezeule”, când se adresează Lui, Hristosului.

În vecii vecilor: Isus e domn

În vecii vecilor Domnul Isus Hristos va fi Domnul meu și Dumnezeul meu, și al tău, iar înaintea Tatălui – al nostru și al Domnului nostru – ne vom arunca in veci cununile†. Observați cum cei douăzeci și patru de bătrâni din Apocalipsa își aruncă cununile (semn al stăpânirii) înaintea Tatălui, și se aruncă la pământ înaintea Mielului† (Hristos). Se aruncă la pământ, adică Mielul este Domnul lor, iar ei sunt robii Lui.

Isus îți e frate, dar și Domn. Adică e Dumnezeul tău. Iar tu ești robul Lui.

Un singur Dumnezeu: Tatăl

Așa cum Hristos Isus este una cu Tatăl (versetul 30, mai sus), tot așa vom fi și noi (doar suntem trupul Lui!). Și așa cum Fiul nu iese din vorba Tatălui (versetul 49, mai sus), așa vom fi și noi. Suntem deci dumnezei, una cu Fiul și una cu Tatăl. Și pentru că în Tatăl sunt toate, de aceea se spune că Dumnezeu este un singur Dumnezeu, Tatăl, după cum este scris:

Un singur Dumnezeu deci: Tatăl. Pentru că în El sunt toate. Iar Domnul nostru, și noi de asemenea, ascultăm de El în toate.

Și chiar Hristos, cum era de așteptat de altfel, zice

Bun. A venit acum vremea să ne întoarcem, mai în detaliu, la „dumnezeii” de care vorbește Isus.

Cine sunt dar dumnezeii aceștia?

Așadar, cine sunt dumnezeii de care ne vorbește Isus Hristos? Aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 35, mai sus). Le-a vorbit, adică l-au primit, spre deosebire de cei care îl citesc și nu îl primesc. Știm că omul, dacă nu e duhovnicesc, nu poate primi Cuvântul – când e nevoie să priceapă, e neputincios. Aceia de care e vorba aici sunt oameni pe pământ, dar născuți din Dumnezeu, adică duhovnicești. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu, deși deocamdată nu au primit decât „arvuna† Duhului” (nu sunt încă desăvârșiți), dar au primit-o ca o pecete† (o dovadă certă) pentru cel ce va birui.

Domnul Isus ne spune că Împărăția cerurilor a și venit†. Cine are Duhul, nu este din lumea aceasta† (duhovnicește vorbind), pentru el a venit deja Împărăția. Și la sfârșit, va fi fiu de Dumnezeu în slava lui Dumnezeu. Deci dacă Împărăția a și venit, tot așa și cei ai Împărăției sunt deja copii ai lui Dumnezeu, adică, profetic, dumnezei.

Dar nu sunt eu un vierme pe pământul ăsta?

Ba da... cum să te contrazic, nu sunt și eu ca tine? Și în cuvintele† Domnului la fel. Și în ochii oamenilor așa părem uneori (Lazăr† o ducea și mai rău). Ba chiar „gemem apăsați”†. Dar vezi, ferește-te de stricăciunea acestei lumi și nu te lăsa atras de ea, și vei moșteni slava lui Dumnezeu. Căci lumea aceasta va arde*, dar tu vei străluci ca luceafărul de dimineață:

Spunea Sf. Vasile cel Mare: „Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu.”

Și chiar dacă dumnezeirea ne-a fost dată ca o arvună numai (aici în lume), totuși aș spune că însemnătatea acestui fapt este dincolo de orice și-ar putea închipui mintea omenească. Practic, nu doar ca o teorie. Să vedem, din scripturi, dacă este așa (în continuare).

Nu doar o profeție

Cei cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu sunt oameni, în mod evident; dar profetic, se cheamă dumnezei. Și totuși, faptul acesta nu este doar o informație, să știm ce va fi. Ci are însemnătate practică, a avut întotdeauna, și are și în ziua de azi (duhovnicește vorbind). Iată:

Dacă un împărat are un fiu, fiul acela e moștenitorul. Nu stă la grămadă cu poporanii. Ci e păzit, educat și pregătit. Pentru el se duc războaie. El are parte de învățătura împăratului. Și dacă spune el un cuvânt, oricine în împărăția aceea va asculta.

Acum, dacă Domnului Dumnezeu I se naște un copil, este oare, în vreun fel, copilul acela privilegiat? Am văzut în scripturi, cu uimire, că răspunsul la această întrebare este afirmativ (urmează mai jos). Ar trebui deci ca dumnezeii aceștia (fii ai Dumnezeului Cel Mare) să corespundă rangului. De pildă, sunt ei mai mari ca îngerii? Sau, sunt ei mai mari decât unii care stăpânesc în ceruri? Pentru că un dumnezeu ar trebui neapărat să fie deasupra. Să vedem:

Pentru puțină vreme este omul mai prejos de îngeri. După aceea, va fi mai presus: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?”†. Și nu îi va fi lăsat nimic nesupus. Cum ar putea fi altfel, dacă Hristos ne este frate? El este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”†. Și dacă noi suntem frații lui, vom fi și noi fii ai lui Dumnezeu în slavă, adică dumnezei.

Măreție și slavă

Aceștia, ai Mielului (versetul 10), ei vor fi împărații pământului cel nou, în slavă. De acum, vor fi împărați, nu niște neînsemnați ca mai înainte. Iar „lauda, cinstea, slava și stăpânirea” să fie ale Tatălui, dar și ale Fiului. Fiul deci este Dumnezeu, alături de Tatăl Său, una cu el. De ce este Dumnezeu? Pentru că este desăvârșit, prin Tatăl Său. Prin Tatăl Său face tot ce face, prin Tatăl Său spune tot ce spune. De aceea vom spune și noi lui Isus, ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Care împărați?

Zicea Solomon,

Care împărați? De acum, s-au mai lămurit lucrurile. Împărații sunt cei cărora le-a vorbit scriptura. Iar versetul 10 de mai sus se referă la ei literal ca „împărați”. Observăm cum o singură frază a Domnului, despre cei care sunt dumnezei („Legea a numit „dumnezei” pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu,”) lămurește atât Psalmul 82 cât și proverbul de mai sus, ambele din Vechiul Testament. N-ar fi putut oamenii să scrie scriptura, trebuie neapărat că e de la Dumnezeu.

Pare cuiva că ascultăm prea mult?

Sunt frați ai noștri care se uită la lumea stricată în care trăim și li se umple sufletul de amărăciune. Pe drept. Și-ar da și viața, dacă ar putea, să fie lumea aceasta altfel. Dar parcă nu suntem noi toți la fel? Într-o măsură mai mare sau mai mică. Știm însă fiecare secretul. Secretul se cheamă nădejdea. Nădejdea e mai puternică decât tristețea, necazul sau dezamăgirea. De aceea spunea Pavel că din toate, rămân† acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Și în nădejde, ce poate fi mai fericit decât să asculți de Dumnezeu? Cât de frumos este orice vine de la El! Ah, vom scăpa odată de toată stricăciunea! Inclusiv a noastă înșine.

Ascultarea față de Tatăl a lui Isus întrece orice închipuire. Cât de extraordinar ar fi să putem fi și noi în stare... Dar nu suntem decât oameni. Vom putea însă măcar să-I fim Lui plăcuți puțin, prin Mângâietorul† pe care ni L-a trimis de la Tatăl. Nu prin vreo putere omenească.

Când scriu acestea, mă uit pe geam că ninge. Îmi pare că Domnul acoperă toate murdăriile acestei lumi, de parcă ar curăți-o pentru o vreme. E alb, alb curat e totul, alb imaculat, albul nevinovăției. Nu se mai vede nimic necurat. Poate Îi place și Lui. Poate ne spune, fără cuvinte, că ne așteaptă. Să avem doar răbdare puțin. Mie mi se umple sufletul de ceva frumos când ninge.

Albul este culoarea nevinovăției, pe care o dorește sufletul. Nu, nu ascultăm de Tatăl nostru prea mult. Ascultăm prea puțin:

Dacă ascultarea unui fiu de tatăl său este una din marile porunci ale Scripturii, în lume sunt mulți care își spun „deschiși la minte”, adică în realitate au mintea și ochii deschiși oricărei neascultări și oricărei spurcăciuni; ba chiar ne batjocoresc, nu e așa la modă azi? Cum ar putea pricepe, ei al căror tată este diavolul, că ascultarea noastră este fericirea noastră supremă? Dumnezeul nostru ne va da ce place sufletului nostru, căci avem scrisㆠîn cugetul nostru voia Lui, și căutăm să-I fim plăcuți în toate, căutăm adică fericirea. El ne-a lăsat să alegem*, și noi L-am ales pe El, libertatea noastră. El ne-a mântuit din robia păcatului, ca să fim liberi. Vom face de acum ce vom vrea, toate lucrurile ne sunt îngăduite†, pentru că avem pusㆠvoia Lui în noi. Știm noi ce vrem (cele plăcute Lui), și știm ce ne place (cele plăcute Lui).

Nu știm ce facem, nu știm să vorbim, nu știm să ne rugăm

De câte ori ascult o predică din cele care nu vin de la Dumnezeu, ci de la cel de la amvon, poate expert în psihologie, sau unul care se crede înțelept și vrea să ne învețe din înțelepciunea lui, de atâtea ori mă conving mai tare că omul nu e în stare de nimic în privința aceasta. Ci dacă e să vorbim drept, în adevăr, atunci trebuie să vorbim de la Dumnezeu. Isus Domnul, El însuși, vorbește numai de la Tatăl (versetul 49, mai sus). Cum atunci tu, omule, vorbești de la tine? Și nu ți-e teamă. Pavel spunea,

Ce vom face deci, ce vom spune, ce-L vom ruga, toate să vină de la Dumnezeu. Și vom fi și noi una cu El, prin Domnul nostru. Culmea este că în toate acestea suntem liberi, liberi de tot, ne este îngăduit† orice, pentru că voia Lui este scrisㆠîn noi: suntem în legământul cel nou, nu sub lege. Cât de nepătruns este Domnul Dumnezeu!

Știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun

Când te lași pe mâna unui om, deseori îți sunt înșelate așteptările. Domnul însă nu este om. Și noi știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun și credincios – nu se răzgândește, ca oamenii, și nu își calcă cuvântul dat, nici nu înșeală pe nimeni; El este bun, cum niciun om nu s-ar putea numi† vreodată așa, pentru că bunătatea desăvârșită este doar în El. De aceea știm ce ne așteaptă. Și dacă ne-am făcut robi ai Lui, așa am ales noi, să fim ai Celui Bun. El ne-a făcut însă și frați ai lui Hristos, și împărați ai cerurilor, și dumnezei. De aceea chiar Domnul nostru ne numește† „fericiți”.

Fiul privilegiat al împăratului

Revenim acum la tema dumnezeirii celor ai Lui. Sunt ei privilegiați, aici pe pământ? Scripturile nu lasă nicio îndoială:

Și îngerii(!) doresc să privească în cele ce ne-au fost vestite nouă, oamenilor. Iar Pavel, vorbind despre îngeri, spune că sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească... dar cui? Celor ce vor moșteni mântuirea, adică sfinților, adică acelora „cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”. Practic deci, avem parte de învățături la care nici îngerii nu au avut acces, un semn de fii privilegiați. Iar după cum fiul împăratului are slujitori care să-i slujească, tot așa și nouă ne-au fost trimiși slujitori ai noștri (îngerii) care să ne slujească.

Dacă este cineva un dumnezeu, trebuie neapărat că este mai mare decât ceilalți, chiar și în ceruri. Așadar, ar trebui ca cei mari în ceruri, stăpânirile cerurilor, să-i fie de rang inferior. Și într-adevăr,

Cei mari în ceruri să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu... prin Biserică! Cât de mare este atunci taina† aceasta a Bisericii, că de la Biserică învață și stăpânirile cerurilor! Vom înțelege deci că aici pe pământ sunt unii care vor fi mai mari decât aceste stăpâniri. Iar cei ce au parte de cele împărtășite bisericii, au parte, practic, de lucruri ascunse până și stăpânirilor cerurilor. Un astfel de om este fiu privilegiat al Celui Prea Înalt.

Război în cer

Dacă un împărat are un fiu, el e moștenitorul. Pentru el se duc războaie.

Să redăm în întregime pasajul marelui război din ceruri. Chiar dacă e mai lung, este izbitor de actual pentru ziua de azi (v. Invazia dracilor).

Cândva pe la vremea primului război mondial, pământul a fost invadat. De atunci, toate se schimă în rău, fără încetare.

Citiți articolul menționat mai sus pentru mai multe detalii. Ne vom rezuma la tema acestui articol aici, dar vă rog zăboviți îndelung asupra acestui text, că e „vai de voi, pământ și mare”:

Cele ce se întâmplă pe pământ în zilele noastre, și căderea omenirii în bezna morală de acum, sunt o împlinire cât se poate de evidentă a profeției marelui război (v. Secolul al XIX-lea (introducere)).

În ceruri, Mihail cu oastea s-au luptat cu Satana și cu îngerii lui. Dar un glas tare în ceruri spune că „frații noștri”, aici pe pământ, „ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.

Dar dacă războiul a fost în ceruri, cum atunci a fost Satana biruit de frații noștri aici pe pământ?

Aici e mirarea. Toate deci, chiar și lupta din cer, se duc pentru sufletele celor de pe pământ. Iar aceștia, frații noștri, sunt cei care biruiesc. Cât de mari pot fi deci acești frați ai noștri, dacă viața lor cu Isus, viața lor de credință, mărturie și sacrificiu aici pe pământ se răsfrânge asupra războiului din cer? Sunt mari: „...orice veți lega pe pământ, va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”† Sunt mari într-adevăr: „Celor ce le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și celor ce le veți ține, le vor fi ținute.”†

Și atunci, ce poate să însemne războiul din cer, dacă victoria se hotărăște pe pământ? Faptul că războiul cel mare a fost în ceruri, este fără dubiu. Cum a fost dus acest război, sau cum se poate că unii aici pe pământ i-au hotărât soarta, știm noi mai puțin, dar știe Dumnezeu. Totuși știm că frații noștri aici pe pământ i-au hotărât soarta! Vom înțelege deci că fiii lui Dumnezeu, cei care încununează* creația, dumnezeii aceștia, ei sunt obiectul oricărei bătălii. Și cerul și pământul se bat pentru același lucru. Lupta este la sânge, dar înțelegem aceasta duhovnicește, așa cum înțelegem că noi aici ne luptăm împotriva duhurilor răutății.

O luptă la nivel de duh este cu mult mai însemnată decât orice am putea numi „luptă” pe pământ. Cumplitele războaie ale pământului apar acum ca niște nimicuri față de războaiele cerurilor. Pentru că Duhul† a făcut tot ce este. Și ce este material, toate au fost făcute de Duh. Duhul deci este mai presus, dincolo de înțelegerea minții omenești: așa cum a făcut universul acesta, tot așa poate face altul nou. De aceea nici nu poate fi duhul înțeles cu mintea. De aceea omul de știință e cu totul neputincios când e vorba de duh, pe care nu îl poate percepe în niciun fel.

Războiul din cer, lupta fraților noștri pe pământ, toate sunt una. Va trebui să înțelegem aceasta prin credință. Vom ști atunci că omul care biruie păcatul pe lumea aceasta este un dumnezeu, un fiu în familia Celui Prea Înalt, chiar dacă e un Lazăr pe pământ – până și războaiele în ceruri se duc pentru el, iar soarta acestor războaie e hotărâtă tot de el.

Miza

Totuși, dumnezeii aceștia sunt profetici. Adică, vor fi dumnezei pe deplin când va veni vremea lor. Și nu este bine să se îngâmfe inima cuiva. Ci spuneți așa: dacă vom putea să ajungem în slavă, vom ajunge. „...ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”†, spunea Pavel, însuși Pavel, alesul lui Hristos. Cum adică, dacă voi putea? întreabă cineva. Știu că ești duhovnicesc, al Domnului. Și știi și tu, și n-ai nicio îndoială. Dar mai bine ai grijă, inima să-ți rămână smerită. Să nu se îngâmfe nimeni. Nu s-a terminat încă; să ne ducem alergarea până la capăt.

Fraților, niciunul dintre voi să nu spună vreodată „Eu sunt un dumnezeu!” Pentru că nu ești. Nu e evident? Dar ce este scris este scris profetic. Adică, pentru ce va fi. Ce va fi într-o lume pe care, noi acum, nu o cunoaștem. Duhul ne-a fost dat aici pe pământ ca o arvună†. Și nu ești desăvârșit†. Ce am văzut că este scris, este scris pentru noi, să știm care e miza vieții de credință, aici pe pământ.

Ce e important, și ce e bine să reținem, de acum și până la sfârșit, este că miza vieții pe acest pământ întrece orice închipuire. Ce se așteaptă deci Domnul de la noi, dacă miza este atât de mare? Pe cât de mare e miza, pe atât de mari sunt așteptările Lui. Ați văzut cum ascultă Hristos de Tatăl? „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”† „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?”†

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆