Începem cu un psalm controversat, reproducându-l în întregime, astfel ca cititorul să-și poată face o părere a lui însuși. Citiți-l cu atenție:

„Dumnezeu” în versetul 1 este Tatăl, iar „Eu” în versetul 6 este Hristos. Pare a fi cea mai probabilă dintre accepțiuni. În versetul 1, Dumnezeu judecă. Unde? În adunarea lui Dumnezeu, în mijlocul dumnezeilor. Până aici, toate bune, dar cum adică „în mijlocul dumnezeilor”? Nu este credința noastră monoteistă? Ba este, căci avem un singur† Dumnezeu, Tatăl. Dar iată că pe cei din adunarea lui Dumnezeu, scriptura îi numește „dumnezei”, și degeaba ne-am încăpățâna noi într-un stereotip, că ce e scris e scris, și nu poate fi altfel decât adevărat. Mai bine să căutăm să pricepem, pentru că orice cuvânt din gura lui Dumnezeu este adevărat. Și vom face aceasta acum.

Despre aceia din adunare, ni se spune că sunt fii ai Celui Prea Înalt (versetul 6). Așadar, pe de o parte, fiii lui Dumnezeu sunt dumnezei, lucru mai ușor de înțeles: și fiul unui nobil este nobil. Atunci adunarea în care Dumnezeu mustră, și chiar amenință pe unii (versetul 7), este adunarea dumnezeilor (versetul 1). Noi nu suntem obișnuiți cu astfel de vorbire, dar ce e scris e lucru sfânt și adevărat.

Pe de altă parte totuși, aici în psalm pare a fi vorba de oameni, și anume de unii care au putere pe pământ. Când se întâmplă toate acestea? În împărăția celor o mie† de ani? Sau poate pe vremea pământului cel nou†, care va veni după ce acesta de acum, și tot universul, vor arde? Și dacă ar fi aceia din psalm mai mult decât oameni, s-ar potrivi mai bine cu expresia „veți muri ca niște oameni”. Aș îndrăzni să spun că pământul cel nou este cea mai plauzibilă alternativă.

Faptul că unii care sunt numiți „dumnezei” sunt amenințați cu moartea este edificator pentru puterea lui Dumnezeu, care este fără margini, desăvârșită. Comparați cu vorbirea fără frâu a unora, chiar teologi, care spun că Dumnezeu nu poate șterge pe nimeni din carte.

Cine să fie cel care spune „Eu am zis”? Hristos? da... Ce știm sigur, și fără dubiu, este că unora li se spune „sunteți dumnezei”, lucru care pare a fi de neînțeles în credința noastră. Și dacă pare a fi de neînțeles, noi am înțeles totuși pe deplin acum (vom vedea mai jos), pentru că Domnul însuși, cel care spune „Eu am zis” în psalm, în vorbele† Lui însuși de mai târziu, în evanghelii, ne-a lămurit: „sunteți dumnezei” se referă la „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”!

Cum așa? Omul nu poate fi dumnezeu!

Vorba lui Petru, Doamne pleacă de la mine căci sunt un om păcătos. E prea mult pentru urechile noastre? Dar ce e scris e scris și nu poate fi luat cu ușurință. Așadar, scriptura spune despre unii, oameni, că sunt dumnezei. Ce poate să însemne aceasta? Exact așa cum scrie – sunt chiar vorbele Domnului, și cine ar putea avea autoritate mai mare? Iată:

Acestea sunt deci vorbele Domnului cu privire la cei cărora li se spune că sunt dumnezei. Și toate au pornit de la acuzația iudeilor că „Tu, care ești om, Te faci Dumnezeu” (versetul 33).

Dar Isus spusese doar că e Fiul lui Dumnezeu, deși nu neagă acuzația. Din contră, o întărește într-un mod surprinzător: nu doar El, ci toți „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei.

Ca să putem ajunge să înțelegem afirmația aceasta a Domnului (dumnezeirea unora dintre oameni), este absolut necesar să lămurim întâi două concepte creștine fundamentale:

  • Dumnezeirea lui Isus Hristos
  • Dumnezeu este unul singur: Tatăl

Acestea sunt contradictorii, nu? Nu. Dar mai îngăduiți-ne, și vom vedea mai clar.

Întâi însă, cum se face că Isus era acuzat că se face Dumnezeu, când El spusese doar că e Fiul? Pentru cei de atunci, nu era nevoie de explicații. Dar pentru contemporanii noștri, e mai greu de înțeles. De aceea și Biblia e mai greu de înțeles, pentru că valorile s-au răsturnat în societate acum în vremea din urmă.

Iudeii însă știau că fiul este ca tatăl, în ascultare, după lege, de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu. Lucru pe care Isus nu l-a respins, ci l-a întărit. Și mai știau iudeii ceva: că ascultarea unui fiu față de tatăl său se cuvine să fie deplină, lucru care în ziua de azi lipsește din conștiința publică. Un fiu nu poate fi ca tatăl său decât dacă ascultarea îi este deplină. Cei educați astăzi se cred altfel, au drepturi, mai degrabă să asculte părinții de ei. Dar atunci lucrul acesta era de la sine înțeles, după lege, iar Isus îl confirmă până la capăt; de aceea Îl acuzau că se face Dumnezeu:

Citiți acestea astăzi unuia din fiii cei tineri ai oamenilor, să vedeți ce cuvinte batjocoritoare îi ies din gură. Pentru că societatea e schimonosită în urâțenia corectitudinii politice: copilul e deștept, bătrânul e prost. Și oamenii se duc toți, ca o turmă* fără minte, în locuința morților†.

Cât despre Isus Domnul nostru, ați văzut cum ascultă de Tatăl? „...tot ce face Tatăl, face și Fiul întocmai”, „...lucrurile pe care le spun, le spun așa cum Mi le-a spus Tatăl.” Până acolo că „Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl.” Am putea oare și noi să ascultăm de Dumnezeu Tatăl nostru ceresc așa? Sau pare cuiva că ascultarea aceasta e prea de tot? Vom reveni asupra acestui punct mai jos. Cât despre tatăl nostru pământesc, ce să mai vorbim... Știe bine fiecare cât ascultă.

Am văzut deci, până aici, că Isus se cheamă Fiul lui Dumnezeu, iar la acuzația că se face deopotrivă cu Dumnezeu răspunde în termeni de neînchipuit: sunt dumnezei toți aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu! Cu atât mai mult El însuși. Acesta a fost răspunsul pe care Isus l-a dat iudeilor, atât cât era de spus unora cu intenții ca ale lor. Fără mai multe detalii. Și totuși, Isus Hristos niciodată n-a vrut, și n-a spus, că este „deopotrivă” Dumnezeului Cel Mare (vezi mai jos). Din contră, vom vedea cum Fiul se supune Tatălui.

Este important să înțelegem toate acestea strict în cuvintele și semantica scripturilor, și vom încerca așa în continuare, dat fiind că astfel de lucruri țin de dumnezeire și sunt imposibile minții omenești. Orice extrapolare de natură omenească poate fi cu ușurință nocivă.

Când s-a îngâmfat inima Satanei

Spunea Domnul către Satana, întruchipat prin împăratul Tirului: „Prin mărimea negoțului tău te-ai umplut de silnicie... ți s-a îngâmfat inima din pricina frumuseții tale, ți-ai stricat înțelepciunea cu strălucirea ta... prin mulțimea nelegiuirilor tale, prin nedreptatea negoțului tău, ți-ai spurcat locașurile...”† Când s-a îngâmfat inima Satanei, acesta a spus: „Eu sunt Dumnezeu, și șed pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu în mijlocul mărilor... îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu.”†

Orice om așadar, care îndrăznește să se cheme dumnezeu, hulește. De aceea spuneau iudeii că Isus hulește (versetul 33). Dar mai spuneau acest lucru și pentru un alt motiv: pentru că le lipsea Duhul care dă lumina adevărului. Despre Duhul Sfânt este scris că se mai numește și Duhul Adevărului†. Fără Duhul, omul cu ușurință se cufundă în neadevăr ca într-o mocirlă.

Dacă iudeii L-au acuzat de hulă (v. Hula), Isus le răspunde, cu autoritate, că El nu hulește (versetul 35 și 36), ci spune adevărul. Dar dacă e vorba de hulă, știm că Domnul a fost acuzat de hulă de multe ori. Când a fost acuzat de duh necurat†, atunci să știe toți aceia care Îl acuză că ei hulesc, și nu numai, ci hulesc pe Duhul Sfânt, lucru care nu se va ierta niciodată.

Este o contradicție flagrantă între ce pricep iudeii (neregenerați) din cele sfinte și adevărul sfințeniei care vine prin har. Pe cât de grave erau acuzațiile lor, pe atât de înspăimântător s-a dovedit a fi ce făceau: huleau ei înșiși, și nu oricum, ci huleau pe Duhul Adevărului, lucru care nu† se va ierta nici în veacul acesta, nici în cel viitor. Citiți explicațiile din articolul menționat.

Le e teamă

Așadar, iată de ce nu spune nimeni că „aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu” sunt dumnezei: le e teamă. Nu s-ar găsi atâtea alte subiecte în Biblie? De ce și-ar risca gâtul în așa ceva? Și totuși, dacă vine de la Domnul e lucru sfânt. Și dacă e sfânt, e pentru sfinți, să-l înțeleagă. Și să crească, nu să rămână infantili, adică să nu poată mânca decât lapte†. Știe mai bine Domnul de ce, mai bine decât niște oameni firești.

În rezumat

Știm, și este prea evident să nu știm, că „sunteți dumnezei” este o profeție. Cei cărora le-a vorbit Cuvântul sunt oameni, negreșit, dar sunt dumnezei, profetic. O „dumnezeire” pe care o înțelegem ca făcând parte din familia lui Dumnezeu. Și încă, fratele nostru mai mare între fiii lui Dumnezeu, primul născut, Hristos, este pentru noi Dumnezeul nostru de asemenea, pentru că este Fiul lui Dumnezeu și pentru că Tatăl I-a dat toată puterea† – de data aceasta nu profetic, ci factual. Dar mai ales pentru că așa este scris (vom vedea mai jos), ceea ce este mai presus decât orice. Și când toate lucrurile Îi vor fi supuse, chiar și El se va supune Tatălui, la urmă. Așadar Isus se supune Tatălui, și noi Lui. Și deci Tatălui. Rămâne atunci un singur Dumnezeu: Tatăl. El are fiii Lui, care nici nu pot fi altceva decât dumnezei, și nici nu pot fi numiți altfel, pentru că sunt din El. Și ce vor stăpâni ei, știe Tatăl câte cetăți† va da fiecăruia. Dacă a făcut Domnul universul acesta, așa poate face alte milioane de universuri tot El. Acesta ar fi, pe scurt, rezumatul a ceea ce urmează mai jos.

Iar dacă viitorul acesta este mai puțin accesibil imaginației omului, ne putem întoarce la bătrânii bisericii care au hotărât o dată pentru totdeauna că trinitatea Tată-Fiu-Duh este pentru noi Dumnezeul nostru. Și scripturile ne spun la fel: „În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh!” Un concept care s-a dovedit sănătos de-a lungul timpului și a ferit Biserica de erezii. Acum înțelegem mai bine „Eu și Tatăl una suntem”.

Cât despre speculații de felul „mai mulți dumnezei”, monoteism sau politeism, n-ar fi greu de lămurit lucrurile. De pildă, aici pe pământ un nobil este numit „domnul meu” de supușii lui. Nobilul acesta, dacă are un fiu, se va spune despre fiul că e și el nobil. Iar dacă un supus se adresează fiului, îi va spune „domnul meu”, știind însă bine că peste ducatul acela este un singur domn.

Universul a fost făcut prin Hristos și pentru Hristos

Fiind El întâiul† născut al Tatălui, Hristosul a primit „cetățile” cele mari ale acestui univers (interesant de observat, cu acest prilej, implicațiile cosmologice ale pildei† polilor, precum și potența Cuvântului sfânt în cele ce nu pot fi accesibile omului). Iată:

„Să facem”, la plural, „după chipul Nostru”, la plural, „după asemănarea Noastră”, la plural. „Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El”. Și nu numai prin El, dar și pentru El: „Toate au fost făcute prin El și pentru El.”

Isus Hristos a primit, pentru El, universul acesta. Ce vor primi și alți fii ai Celui Atotputernic, vom ști mai târziu.

Despre dumnezeirea lui Isus Hristos

Când Toma a spus „Domnul meu și Dumnezeul meu!”, Isus a primit vorbele acestea. Da, Hristos este Dumnezeu. Iată cuvintele, de o frumusețe care taie respirația, scrise de Pavel:

Vedeți? „N-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu.” Dar orice genunchi se va pleca Lui, în cer și pe pământ. Mai mult,

Este scris deci, cu autoritate: „a pus totul sub picioarele Lui”, și „chiar și Fiul Se va supune Celui ce I-a supus toate lucrurile”. Tatăl așadar I-a dat toată puterea. Și la urmă, chiar și Fiul se va supune singurului Dumnezeu: Tatăl.

Acest Pavel, care scrie aici, nu a primit evanghelia de la oameni†; ci a fost răpit† în ceruri, unde a văzut și auzit lucruri care nu-i sunt îngăduite unui om să le rostească. Și chiar așa, cum ar fi putut un om să scrie astfel de lucruri?

  • Când Zaharia descria venirea lui Isus la sfârșitul vremurilor, a spus așa:

Cine este Isus, cel care vine? Este „Domnul, Dumnezeul meu”. Este „Dumnezeul meu”.

  • Apostolul Pavel scria:

  • În chiar cuvintele Tatălui ceresc, adresate Hristosului Său, este scris:

Iar Noul Testament confirmă:

Dumnezeu Tatăl spune „Dumnezeule”, când se adresează Lui, Hristosului.

În vecii vecilor: Isus e domn

În vecii vecilor Domnul Isus Hristos va fi Domnul meu și Dumnezeul meu, și al tău, iar înaintea Tatălui – al nostru și al Domnului nostru – ne vom arunca in veci cununile†. Observați cum cei douăzeci și patru de bătrâni din Apocalipsa își aruncă cununile (semn al stăpânirii) înaintea Tatălui, și se aruncă la pământ înaintea Mielului† (Hristos). Se aruncă la pământ, adică Mielul este Domnul lor, iar ei sunt robii Lui.

Isus îți e frate, dar și Domn. Adică e Dumnezeul tău. Iar tu ești robul Lui.

Un singur Dumnezeu: Tatăl

Așa cum Hristos Isus este una cu Tatăl (versetul 30, mai sus), tot așa vom fi și noi (doar suntem trupul Lui!). Și așa cum Fiul nu iese din vorba Tatălui (versetul 49, mai sus), așa vom fi și noi. Suntem deci dumnezei, una cu Fiul și una cu Tatăl. Și pentru că în Tatăl sunt toate, de aceea se spune că Dumnezeu este un singur Dumnezeu, Tatăl, după cum este scris:

Un singur Dumnezeu deci: Tatăl. Pentru că în El sunt toate. Iar Domnul nostru, și noi de asemenea, ascultăm de El în toate.

Și chiar Hristos, cum era de așteptat de altfel, zice

Bun. A venit acum vremea să ne întoarcem, mai în detaliu, la „dumnezeii” de care vorbește Isus.

Cine sunt dar dumnezeii aceștia?

Așadar, cine sunt dumnezeii de care ne vorbește Isus Hristos? Aceia, cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu (versetul 35, mai sus). Le-a vorbit, adică l-au primit, spre deosebire de cei care îl citesc și nu îl primesc. Știm că omul, dacă nu e duhovnicesc, nu poate primi Cuvântul – când e nevoie să priceapă, e neputincios. Aceia de care e vorba aici sunt oameni pe pământ, dar născuți din Dumnezeu, adică duhovnicești. Ei sunt copii ai lui Dumnezeu, deși deocamdată nu au primit decât „arvuna† Duhului” (nu sunt încă desăvârșiți), dar au primit-o ca o pecete† (o dovadă certă) pentru cel ce va birui.

Domnul Isus ne spune că Împărăția cerurilor a și venit†. Cine are Duhul, nu este din lumea aceasta† (duhovnicește vorbind), pentru el a venit deja Împărăția. Și la sfârșit, va fi fiu de Dumnezeu în slava lui Dumnezeu. Deci dacă Împărăția a și venit, tot așa și cei ai Împărăției sunt deja copii ai lui Dumnezeu, adică, profetic, dumnezei.

Dar nu sunt eu un vierme pe pământul ăsta?

Ba da... cum să te contrazic, nu sunt și eu ca tine? Și în cuvintele† Domnului la fel. Și în ochii oamenilor așa părem uneori (Lazăr† o ducea și mai rău). Ba chiar „gemem apăsați”†. Dar vezi, ferește-te de stricăciunea acestei lumi și nu te lăsa atras de ea, și vei moșteni slava lui Dumnezeu. Căci lumea aceasta va arde*, dar tu vei străluci ca luceafărul de dimineață:

Spunea Sf. Vasile cel Mare: „Omul este o făptură care a primit porunca să devină dumnezeu.”

Și chiar dacă dumnezeirea ne-a fost dată ca o arvună numai (aici în lume), totuși aș spune că însemnătatea acestui fapt este dincolo de orice și-ar putea închipui mintea omenească. Practic, nu doar ca o teorie. Să vedem, din scripturi, dacă este așa (în continuare).

Nu doar o profeție

Cei cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu sunt oameni, în mod evident; dar profetic, se cheamă dumnezei. Și totuși, faptul acesta nu este doar o informație, să știm ce va fi. Ci are însemnătate practică, a avut întotdeauna, și are și în ziua de azi (duhovnicește vorbind). Iată:

Dacă un împărat are un fiu, fiul acela e moștenitorul. Nu stă la grămadă cu poporanii. Ci e păzit, educat și pregătit. Pentru el se duc războaie. El are parte de învățătura împăratului. Și dacă spune el un cuvânt, oricine în împărăția aceea va asculta.

Acum, dacă Domnului Dumnezeu I se naște un copil, este oare, în vreun fel, copilul acela privilegiat? Am văzut în scripturi, cu uimire, că răspunsul la această întrebare este afirmativ (urmează mai jos). Ar trebui deci ca dumnezeii aceștia (fii ai Dumnezeului Cel Mare) să corespundă rangului. De pildă, sunt ei mai mari ca îngerii? Sau, sunt ei mai mari decât unii care stăpânesc în ceruri? Pentru că un dumnezeu ar trebui neapărat să fie deasupra. Să vedem:

Pentru puțină vreme este omul mai prejos de îngeri. După aceea, va fi mai presus: „Nu știți că noi vom judeca pe îngeri?”†. Și nu îi va fi lăsat nimic nesupus. Cum ar putea fi altfel, dacă Hristos ne este frate? El este Fiul lui Dumnezeu, adică Dumnezeu: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”†. Și dacă noi suntem frații lui, vom fi și noi fii ai lui Dumnezeu în slavă, adică dumnezei.

Măreție și slavă

Aceștia, ai Mielului (versetul 10), ei vor fi împărații pământului cel nou, în slavă. De acum, vor fi împărați, nu niște neînsemnați ca mai înainte. Iar „lauda, cinstea, slava și stăpânirea” să fie ale Tatălui, dar și ale Fiului. Fiul deci este Dumnezeu, alături de Tatăl Său, una cu el. De ce este Dumnezeu? Pentru că este desăvârșit, prin Tatăl Său. Prin Tatăl Său face tot ce face, prin Tatăl Său spune tot ce spune. De aceea vom spune și noi lui Isus, ca Toma: „Domnul meu și Dumnezeul meu!”

Care împărați?

Zicea Solomon,

Care împărați? De acum, s-au mai lămurit lucrurile. Împărații sunt cei cărora le-a vorbit scriptura. Iar versetul 10 de mai sus se referă la ei literal ca „împărați”. Observăm cum o singură frază a Domnului, despre cei care sunt dumnezei („Legea a numit „dumnezei” pe aceia cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu,”) lămurește atât Psalmul 82 cât și proverbul de mai sus, ambele din Vechiul Testament. N-ar fi putut oamenii să scrie scriptura, trebuie neapărat că e de la Dumnezeu.

Pare cuiva că ascultăm prea mult?

Sunt frați ai noștri care se uită la lumea stricată în care trăim și li se umple sufletul de amărăciune. Pe drept. Și-ar da și viața, dacă ar putea, să fie lumea aceasta altfel. Dar parcă nu suntem noi toți la fel? Într-o măsură mai mare sau mai mică. Știm însă fiecare secretul. Secretul se cheamă nădejdea. Nădejdea e mai puternică decât tristețea, necazul sau dezamăgirea. De aceea spunea Pavel că din toate, rămân† acestea trei: credința, nădejdea și dragostea. Și în nădejde, ce poate fi mai fericit decât să asculți de Dumnezeu? Cât de frumos este orice vine de la El! Ah, vom scăpa odată de toată stricăciunea! Inclusiv a noastă înșine.

Ascultarea față de Tatăl a lui Isus întrece orice închipuire. Cât de extraordinar ar fi să putem fi și noi în stare... Dar nu suntem decât oameni. Vom putea însă măcar să-I fim Lui plăcuți puțin, prin Mângâietorul† pe care ni L-a trimis de la Tatăl. Nu prin vreo putere omenească.

Când scriu acestea, mă uit pe geam că ninge. Îmi pare că Domnul acoperă toate murdăriile acestei lumi, de parcă ar curăți-o pentru o vreme. E alb, alb curat e totul, alb imaculat, albul nevinovăției. Nu se mai vede nimic necurat. Poate Îi place și Lui. Poate ne spune, fără cuvinte, că ne așteaptă. Să avem doar răbdare puțin. Mie mi se umple sufletul de ceva frumos când ninge.

Albul este culoarea nevinovăției, pe care o dorește sufletul. Nu, nu ascultăm de Tatăl nostru prea mult. Ascultăm prea puțin.

Dacă ascultarea unui fiu de tatăl său este una din marile porunci ale Scripturii, în lume sunt mulți care își spun „deschiși la minte”, adică în realitate au mintea și ochii deschiși oricărei neascultări și oricărei spurcăciuni; ba chiar ne batjocoresc, nu e așa la modă azi? Cum ar putea pricepe, ei al căror tată este diavolul, că ascultarea noastră este fericirea noastră supremă? Dumnezeul nostru ne va da ce place sufletului nostru, căci avem scrisㆠîn cugetul nostru voia Lui, și căutăm să-I fim plăcuți în toate, căutăm adică fericirea. El ne-a lăsat să alegem*, și noi L-am ales pe El, libertatea noastră. El ne-a mântuit din robia păcatului, ca să fim liberi. Vom face de acum ce vom vrea, toate lucrurile ne sunt îngăduite†, pentru că avem pusㆠvoia Lui în noi. Știm noi ce vrem (cele plăcute Lui), și știm ce ne place (cele plăcute Lui).

Nu știm ce facem, nu știm să vorbim, nu știm să ne rugăm

De câte ori ascult o predică din cele care nu vin de la Dumnezeu, ci de la cel de la amvon, poate expert în psihologie, sau unul care se crede înțelept și vrea să ne învețe din înțelepciunea lui, de atâtea ori mă conving mai tare că omul nu e în stare de nimic în privința aceasta. Ci dacă e să vorbim drept, în adevăr, atunci trebuie să vorbim de la Dumnezeu. Ne amintim că Isus Domnul, El însuși, vorbește numai de la Tatăl (versetul 49, mai sus). Cum atunci tu, omule, vorbești de la tine? Și nu ți-e teamă. Pavel spunea,

Ce vom face deci, ce vom spune, ce-L vom ruga, toate să vină de la Dumnezeu. Și vom fi și noi una cu El, prin Domnul nostru. Culmea este că în toate acestea suntem liberi, liberi de tot, ne este îngăduit† orice, pentru că voia Lui este scrisㆠîn noi: suntem în legământul cel nou, nu sub lege. Cât de nepătruns este Domnul Dumnezeu!

Știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun

Când te lași pe mâna unui om, deseori îți sunt înșelate așteptările. Domnul însă nu este om. Și noi știm bine ce ne așteaptă: Dumnezeul nostru este un Dumnezeu bun și credincios – nu se răzgândește, ca oamenii, și nu își calcă cuvântul dat, nici nu înșeală pe nimeni; El este bun, cum niciun om nu s-ar putea numi† vreodată așa, pentru că bunătatea desăvârșită este doar în El. De aceea știm ce ne așteaptă. Și dacă ne-am făcut robi ai Lui, așa am ales noi, să fim ai Celui Bun. El ne-a făcut însă și frați ai lui Hristos, și împărați ai cerurilor, și dumnezei. De aceea chiar Domnul nostru ne numește† „fericiți”.

Fiul privilegiat al împăratului

Revenim acum la tema dumnezeirii celor ai Lui. Sunt ei privilegiați, aici pe pământ? Scripturile nu lasă nicio îndoială:

Și îngerii(!) doresc să privească în cele ce ne-au fost vestite nouă, oamenilor. Iar Pavel, vorbind despre îngeri, spune că sunt duhuri slujitoare, trimise să slujească... dar cui? Celor ce vor moșteni mântuirea, adică sfinților, adică acelora „cărora le-a vorbit Cuvântul lui Dumnezeu”. Practic deci, avem parte de învățături la care nici îngerii nu au avut acces, un semn de fii privilegiați. Iar după cum fiul împăratului are slujitori care să-i slujească, tot așa și nouă ne-au fost trimiși slujitori ai noștri (îngerii) care să ne slujească.

Dacă este cineva un dumnezeu, trebuie neapărat că este mai mare decât ceilalți, chiar și în ceruri. Așadar, ar trebui ca cei mari în ceruri, stăpânirile cerurilor, să-i fie de rang inferior. Și într-adevăr,

Cei mari în ceruri să cunoască înțelepciunea lui Dumnezeu... prin Biserică! Cât de mare este atunci taina† aceasta a Bisericii, că de la Biserică învață și stăpânirile cerurilor! Vom înțelege deci că aici pe pământ sunt unii care vor fi mai mari decât aceste stăpâniri. Iar cei ce au parte de cele împărtășite bisericii, au parte, practic, de lucruri ascunse până și stăpânirilor cerurilor. Un astfel de om este fiu privilegiat al Celui Prea Înalt.

Război în cer

Dacă un împărat are un fiu, el e moștenitorul. Pentru el se duc războaie.

Să redăm în întregime pasajul marelui război din ceruri. Chiar dacă e mai lung, este izbitor de actual pentru ziua de azi (v. Invazia dracilor).

Cândva pe la vremea primului război mondial, pământul a fost invadat. De atunci, toate se schimă în rău, fără încetare.

Citiți articolul menționat mai sus pentru mai multe detalii. Ne vom rezuma la tema acestui articol aici, dar vă rog zăboviți îndelung asupra acestui text, că e „vai de voi, pământ și mare”:

Cele ce se întâmplă pe pământ în zilele noastre, și căderea omenirii în bezna morală de acum, sunt o împlinire cât se poate de evidentă a profeției marelui război (v. Secolul al XIX-lea (introducere)).

În ceruri, Mihail cu oastea s-au luptat cu Satana și cu îngerii lui. Dar un glas tare în ceruri spune că „frații noștri”, aici pe pământ, „ei l-au biruit, prin sângele Mielului și prin cuvântul mărturisirii lor, și nu și-au iubit viața chiar până la moarte”.

Dar dacă războiul a fost în ceruri, cum atunci a fost Satana biruit de frații noștri aici pe pământ?

Aici e mirarea. Toate deci, chiar și lupta din cer, se duc pentru sufletele celor de pe pământ. Iar aceștia, frații noștri, sunt cei care biruiesc. Cât de mari pot fi deci acești frați ai noștri, dacă viața lor cu Isus, viața lor de credință, mărturie și sacrificiu aici pe pământ se răsfrânge asupra războiului din cer? Sunt mari: „...orice veți lega pe pământ, va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ, va fi dezlegat în cer.”† Sunt mari într-adevăr: „Celor ce le veți ierta păcatele, le vor fi iertate; și celor ce le veți ține, le vor fi ținute.”†

Și atunci, ce poate să însemne războiul din cer, dacă victoria se hotărăște pe pământ? Faptul că războiul cel mare a fost în ceruri, este fără dubiu. Cum a fost dus acest război, sau cum se poate că unii aici pe pământ i-au hotărât soarta, știm noi mai puțin, dar știe Dumnezeu. Totuși știm că frații noștri aici pe pământ i-au hotărât soarta! Vom înțelege deci că fiii lui Dumnezeu, cei care încununează* creația, dumnezeii aceștia, ei sunt obiectul oricărei bătălii. Și cerul și pământul se bat pentru același lucru. Lupta este la sânge, dar înțelegem aceasta duhovnicește, așa cum înțelegem că noi aici ne luptăm împotriva duhurilor răutății.

O luptă la nivel de duh este cu mult mai însemnată decât orice am putea numi „luptă” pe pământ. Cumplitele războaie ale pământului apar acum ca niște nimicuri față de războaiele cerurilor. Pentru că Duhul† a făcut tot ce este. Și ce este material, toate au fost făcute de Duh. Duhul deci este mai presus, dincolo de înțelegerea minții omenești: așa cum a făcut universul acesta, tot așa poate face altul nou. De aceea nici nu poate fi duhul înțeles cu mintea. De aceea omul de știință e cu totul neputincios când e vorba de duh, pe care nu îl poate percepe în niciun fel.

Războiul din cer, lupta fraților noștri pe pământ, toate sunt una. Va trebui să înțelegem aceasta prin credință. Vom ști atunci că omul care biruie păcatul pe lumea aceasta este un dumnezeu, un fiu în familia Celui Prea Înalt, chiar dacă e un Lazăr pe pământ – până și războaiele în ceruri se duc pentru el, iar soarta acestor războaie e hotărâtă tot de el.

Miza

Totuși, dumnezeii aceștia sunt profetici. Adică, vor fi dumnezei pe deplin când va veni vremea lor. Și nu este bine să se îngâmfe inima cuiva. Ci spuneți așa: dacă vom putea să ajungem în slavă, vom ajunge. „...ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea din morți”†, spunea Pavel, însuși Pavel, alesul lui Hristos. Cum adică, dacă voi putea? întreabă cineva. Știu că ești duhovnicesc, al Domnului. Și știi și tu, și n-ai nicio îndoială. Dar mai bine ai grijă, inima să-ți rămână smerită. Să nu se îngâmfe nimeni. Nu s-a terminat încă; să ne ducem alergarea până la capăt.

Fraților, niciunul dintre voi să nu spună vreodată „Eu sunt un dumnezeu!” Pentru că nu ești. Nu e evident? Dar ce este scris este scris profetic. Adică, pentru ce va fi. Ce va fi într-o lume pe care, noi acum, nu o cunoaștem. Duhul ne-a fost dat aici pe pământ ca o arvună†. Și nu ești desăvârșit†. Ce am văzut că este scris, este scris pentru noi, să știm care e miza vieții de credință, aici pe pământ.

Ce e important, și ce e bine să reținem, de acum și până la sfârșit, este că miza vieții pe acest pământ întrece orice închipuire. Ce se așteaptă deci Domnul de la noi, dacă miza este atât de mare? Pe cât de mare e miza, pe atât de mari sunt așteptările Lui. Ați văzut cum ascultă Hristos de Tatăl? „Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a Fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.”† „Prietene, cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?”†

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆

Care este scopul creației? Dumnezeu singur știe răspunsul deplin – dar și nouă ne spune destule în scripturi, și ar trebui să ne fie îndeajuns. „Slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor.”†

Când toate vor fi împlinite, la sfârșit, „cerurile aprinse vor pieri, și trupurile cerești se vor topi de căldura focului”†; inclusiv pământul: „...pământul, cu tot ce este pe el, va arde”†. Deci cerurile (universul) vor pieri, cu pământ cu tot. Așadar pământul acesta pe care trăim, cu florile lui, cu pomi și animale, cu știința oamenilor, pământul acesta nu este scopul creației. Și nici universul nu a fost făcut ca să rămână.

Și totuși rămâne ceva, mai prețios decât toate. Mai prețios decât MIT (cel mai de seamă institut tehnic din lume), decât NASA, decât Hollywood, ale cărui filme le iubesc oamenii, că se uită în fiecare zi la ele, decât iPhone-urile și iPad-urile lui Apple, decât mașinile nemților, decât banii și aurul băncilor pământului, decât toți cei care au primit vreodată premiul Nobel. De altfel, toate acestea vor arde.

Iată ce rămâne: „Cel ce va birui, va moșteni... Eu voi fi Dumnezeul lui, și el va fi fiul Meu.”†

Cine va birui, va fi rudă îndeaproape* cu Dumnezeu. Ba chiar fiu. Adică, parte din dumnezeire. Ca și Isus†, fratele lui, și Domnul lui în veci.

In Ioan 3:1-10† ni se spune câte ceva despre nașterea omului din Duhul lui Dumnezeu. Nașterea aceasta, care este o zămislire din Dumnezeu, este chintesența întregii creații. Omul se naște din Duh, primind arvuna† Duhului, dar și plinătatea Duhului în cele din urmă, pentru cine rămâne în El†. Cine va birui†, adică va rămâne în Hristos până la sfârșit, cel ce a învins stricăciunea și ispitele diavolului, acela și-a dus nașterea până la capăt. De acum, „el va fi fiul Meu”. În termeni biblici, se mai spune și că acela, biruitorul, și-a dus mântuirea până la capăt:

Cât despre vremea noastră pe pământ, Biblia o mai numește, sugestiv, alergare†. Mai este numită și luptă†, pentru că ne împotrivim „duhurilor răutății”†. Noi de aceea să ne ducem alergarea până la capăt, și vom birui cu armele† lui Hristos Isus:

Ce voia Dumnezeu?

Ce voia deci Dumnezeu? Care este scopul lucrării sale? „Acela” deci, care este Dumnezeu Tatăl, voia să ducă pe mulți fii la slavă.

Scopul creației: nașterea de fii - ai lui Dumnezeu.

Așa cum mama își numește pruncul din pântece „copilul meu”, tot așa Biblia ne numește pe noi „copii ai lui Dumnezeu”†.

Și atunci toate minunățiile pământului, pe care le vedem cu ochii, ce sunt?

Sunt „pântecele” în care fiii lui Dumnezeu au fost zămisliți, au crescut, și au biruit; adică și-au dus nașterea până la capăt, ca să ajungă în slava lui Dumnezeu, ca fii, în Împărăția lui Dumnezeu.

Scopul creației: Templul lui Dumnezeu

Vom ști deci că Dumnezeu locuiește într-un templu duhovnicesc, iar nu unul făcut de om. Și Biblia ne spune că Hristos construiește un Templu sfânt în care cei ai Lui sunt „zidiți”. Ne mai spune și că noi vom fi, duhovnicește, „un lăcaș al lui Dumnezeu, prin Duhul”. Acesta este un adevărat Templu sfânt, nu făcut de mâini omenești. Iată:

Dacă scopul creației poate fi privit ca fiind nașterea fiilor lui Dumnezeu, grandoarea acestui eveniment este exprimată prin Templul sfânt în care se regăsesc cei ai lui Hristos, ca și El însuși (piatra din capul unghiului). Până la urmă, nașterea și Templul nu sunt deloc separate, ci înseamnă același lucru.

Cuvintele acestea de mai sus sunt dumnezeiești, pentru că omul e prea jos să poată vorbi așa. Totuși autorul este apostolul Pavel, adică un om. Dar Pavel a fost răpit† în ceruri, unde a și primit „evanghelia sa”, cum o numește el – nu de la oameni†. El spune că a auzit acolo, în ceruri, cuvinte pe care unui om nu-i este îngăduit să le rostească. De altfel, Pavel a dispărut vreo trei ani† prin Arabia și Damasc, necunoscut bisericilor. Ce a fost cu el în timpul acesta? Nu știm. Dar știm că a fost în ceruri unde a auzit ce a auzit. Așa a putut Pavel să scrie cele de mai sus, din Efeseni, cum altfel ar fi putut ști un om asemenea lucruri?

Și dacă atât pricepem până aici, nu ne-am vedea noi ce mici suntem în fața acestor măreții dumnezeiești? Inclusiv în ce privește scopul creației. Pare că am înțeles câte ceva, dar cum am putea ști noi oamenii scopul deplin al lui Dumnezeu? Doar El poate.

Pavel despre scopul creației

Cuvintele sfântului apostol Pavel despre scopul creației:

Suntem deci copii acum, dar vom fi proslăviți ca fii moștenitori ai lui Dumnezeu, adică vom fi parte din dumnezeire, împreună moștenitori cu Hristos, care este și El fiu, primul dintre fii, domnul nostru în veci – dacă suferim cu adevărat împreună cu El, adică dacă vom birui până la capăt (prin suferință a biruit Hristos).

Cât despre fire (aici în sensul de creație, natură), toată firea suspină și suferă durerile nașterii (versetul 22). Care naștere? Nașterea care e scopul întregii creații; și firea va avea parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu.

Ce rămâne atunci din restul creației, din cei care nu au ajuns fii ai Lui? Răspunsul la această întrebare este cuprins în următoarele două titluri.

Stârpitură

Cuvântul acesta, stârpitură, mai înseamnă și avorton, cum bine știm. Iov se vedea pe el însuși „ca o stârpitură îngropată, ca niște copii care n-au văzut lumina”†, când era în chinuri. David cerea lui Dumnezeu, pentru cei răi, „să nu vadă soarele, ca stârpitura unei femei”†.

Aici vom folosi și noi același cuvânt, pentru toți cei care părăsesc pe Dumnezeu pentru plăcerile lumii, care au ales pe diavolul, care nu au prețuit sfințenia și nu le-a mai trebuit, care din vii, acum sunt morți*, chiar dacă mai trăiesc. Și dacă sunt morți, sunt în starea celui neregenerat, ca în fragmentul de mai sus din Ezechiel.

Oamenii aceștia sunt stârpiturile pământului, care din fii au ajuns să fie lepădați† înainte să vadă lumina Împărăției. Așa cum avortonul unei femei este aruncat la gunoi, tot așa aceștia vor fi aruncați în gheenă, primind pedepsele cele mai grele:

Ar fi fost mai bine.

Ar fi fost așadar „mai bine pentru ei să nu fi cunoscut calea neprihănirii”, ar fi fost mai bine. De aceea spunem că vor primi pedepsele cele mai grele.

Sămânța care nu fecundează și însămânțarea pământului

Dacă sămânța bărbatului nu fecundează, se pierde. Așa și cu toți cei ce n-au ajuns niciodată să creadă în Isus Hristos, se vor pierde în chinul veșnic. Interesant este că din sămânța bărbatului (în număr de milioane), una singură fecundează; iar alte câteva zeci îi sunt de ajutor, să fecundeze. Să se păstreze oare raportul acesta la nașterea fiilor lui Dumnezeu, printre oamenii pământului? N-ar fi de mirare, Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al rânduielilor și „slava lui Dumnezeu stă în ascunderea lucrurilor, dar slava împăraților stă în cercetarea lucrurilor”. Oricum, dintre oameni, „mulți sunt chemați, dar puțini sunt aleși”†.

Apostolul spune un lucru mai greu de înțeles:

Să ne înfrânăm deci trupurile (versetul 25), cum fac sportivii, să câștigăm premiul, ca pe stadion. Dar numai unul câștigă (versetul 24). Să se păstreze oare proporția celor pierduți (mulți de tot), ca mai sus? Atunci s-ar înțelege poate de ce „numai unul”.

Dintre oameni, toți aleargă, fiecare cum poate mai bine, către un singur țel: sfârșitul (v. Scrisoare către un ateu). Rostul tău pe pământ este să-l aduci la credință pe cel necredincios. Rostul tău pe pământ este să-ți iubești dușmanul. Atunci vei învinge. Împărăția cerurilor se ia cu năvală†. Și Dumnezeu în ceruri, Cel Atotștiutor, te vede cum alergi și te binecuvântează.

Iar dacă te crezi mântuit, mai bine bagă bine de seamă, poartă-te aspru cu trupul tău, care este carne păcătoasă†, și ușor de ispitit. Ține-l în stăpânire, căci dacă apostolul se temea să nu fie lepădat (versetul 27) chiar el, cine ești tu mai breaz?

O pildă a lui Isus Hristos

Dar ce poate fi mai cu autoritate decât propriile cuvinte ale lui Isus Hristos? În încheiere, ca un ultim argument din Scriptură, iată cuvintele Domnului într-o pildă despre sămânța cu care a însămânțat El pământul; și chiar explicațiile Lui însuși:

Dacă ar fi să-și închipuie cineva că sămânța din pilda aceasta este „sămânța” lui Dumnezeu, oricât de mare i-ar fi îndrăzneala, n-ar greși. Pentru că din sămânța aceea, dacă fecundează una, ajunge fiu al Celui Prea Înalt.

„Nu se înțelege nimic!”

Despre prima sămânță, Isus spune că n-a înțeles Cuvântul (versetul 19). Despre ultima, că aude Cuvântul și-l înțelege. Este deci crucial să poată omul să înțeleagă. Știm că nu poate nimeni să înțeleagă decât prin Duhul.

Deci când vei înțelege din Cuvânt, vei ști că nu mai e mult și vei aduce rod. Nu vei înțelege tot Cuvântul, că nu poate nimeni, dar treptat, străduiește-te și cere† Duhul de la Dumnezeu.

Să pricepi așadar, nu o poți face cu mintea, dar vei putea prin Duhul – ceea ce pentru unii e foarte descurajant. Încearcă să te lași de viclenii și să trăiești într-o inimă curată. Dacă poți.

Deseori auzi pe câte cineva spunând, cu toată convingerea, că din Biblie nu se înțelege nimic. Și spune adevărat, în ce-l privește.

Dacă nu înțelege cineva nimic, nici nu e interesat să înțeleagă (pare a fi o regulă). Cine e interesat, a început să priceapă. Cine pune întrebări, a mai crescut, că pruncul de lapte† n-ar ști să întrebe nimic. Unii au îmbătrânit ca mine, și tot întreabă – să-mi fie rușine? Ba cine vede asta ca o rușine, e mâncat de mândrie.

Când citești ceva din Biblie și știai dinainte fără să fi citit, și îți spui, „Uite, vezi? așa spuneam și eu,” se cheamă că ești condus de Duhul lui Dumnezeu, ești matur în credință. Dar ai grijă, ține armele† credinței la îndemână.

Are cineva o întrebare? Scrieți-ne la Bisarc, poate știm să vă răspundem. Iar dacă nu, nu.

Criteriul este „înțelegerea scripturilor”

Așadar, dacă ar fi să ni se dea un criteriu după care să putem evalua un om – deși pentru unii lucrul acesta e jignitor – nici că am putea găsi unul mai bun, și mai ușor de folosit, și mai certificat de Isus Domnul, decât înțelegerea scripturilor.

Dacă ai o părere despre cineva, că înțelege sau nu din scripturi, și dacă ar fi jignitor pentru fratele acela, nu te pune nimeni să bați toba: păstrează cu tact ce e al tău și lasă pe Dumnezeu să judece ce e al lui Dumnezeu de judecat.

Amin.

Slăvit să fie Numele Domnului! ◆